Poate că avem în apropiere un cuplu despre care vedem clar că nu funcționează. Poate sunt prietenii noștri, copiii noștri, frații noștri sau poate chiar noi suntem într-o astfel de relație.

Din exterior, observăm certuri repetate, despărțiri și împăcări, control, gelozie, suferință, incompatibilitate sau promisiuni care nu se transformă niciodată în schimbări reale.

Pentru cei din jur, relația poate părea evident disfuncțională.

Pentru partenerii implicați, însă, lucrurile sunt rareori la fel de clare.

Când vedem că cineva drag suferă, este firesc să ne manifestăm îngrijorarea.

Problema apare atunci când dezaprobarea nu mai este exprimată o dată sau de două ori, ci devine repetată, insistentă și orientată spre a determina direct cursul relației:

„Trebuie să vă despărțiți.”

„Nu înțelegi că persoana aceasta îți face rău?”

„Dacă rămâi cu el sau cu ea, să nu mai vii la mine.”

„Ți-am spus de atâtea ori ce ai de făcut.”

Deși intenția poate fi aceea de a proteja, presiunea constantă nu produce întotdeauna apropierea de realitate pe care o așteptăm.

Deseori produce exact efectul opus.

Acest fenomen este cunoscut drept efectul Romeo și Julieta. Nu este un diagnostic și nici un simptom clinic, ci o dinamică relațională prin care opoziția familiei sau a prietenilor poate crește temporar atașamentul și solidaritatea dintre parteneri.

Cuplul poate avea probleme serioase, dar, atunci când cei din jur încep să atace constant relația, centrul conflictului se schimbă.

Până atunci, dinamica era:

„Eu și partenerul meu avem probleme.”

După intervențiile repetate, poate deveni:

„Noi doi împotriva tuturor.”

În loc să se mai confrunte cu incompatibilitatea, conflictele și suferința dintre ei, partenerii ajung să se apere împreună de presiunea exterioară.

O relație fragilă poate primi astfel un adversar comun, iar adversarul comun poate deveni un fel de adeziv temporar.

Reactanța psihologică: când presiunea trezește nevoia de a demonstra contrariul

Atunci când simțim că cineva încearcă să ne limiteze libertatea de alegere, poate apărea ceea ce psihologia numește reactanță psihologică.

Este acel impuls interior de a ne apăra autonomia:

„Nu decide nimeni pentru mine.”

„Voi demonstra că greșiți.”

„Numai eu știu ce este între noi.”

În acel moment, persoana nu mai apără doar relația sau partenerul. Își apără și dreptul de a alege.

Cu cât familia sau prietenii insistă mai mult, cu atât persoana poate deveni mai rigidă, mai defensivă și mai puțin capabilă să recunoască problemele relației.

Să accepte că relația este disfuncțională ar putea începe să însemne, pentru ea, nu doar pierderea partenerului, ci și recunoașterea faptului că ceilalți „au avut dreptate”.

Astfel, despărțirea devine mai dificilă, fiind încărcată cu rușine, orgoliu, vinovăție și sentimentul unei înfrângeri personale.

„Noi împotriva lor” poate fi confundat cu iubirea

Critica repetată poate crea o alianță defensivă între cei doi:

„Nimeni nu ne înțelege.”

„Toți vor să ne despartă.”

„Familia mea nu te acceptă.”

„Prietenii tăi sunt împotriva noastră.”

Cei doi pot ajunge să confunde această solidaritate defensivă cu intimitatea autentică.

Dar a lupta împreună împotriva celorlalți nu înseamnă neapărat că partenerii pot construi o relație sănătoasă împreună.

Un cuplu poate fi foarte unit în fața criticilor și, în același timp, profund incompatibil în viața de zi cu zi.

Poate exista multă intensitate, dar puțină siguranță.

Multă pasiune, dar puțină cooperare.

Multă apărare a relației, dar puțină capacitate de a trăi bine în interiorul ei.

Când familia sau prietenii devin al treilea membru al relației

Din perspectivă sistemică, poate apărea și triangularea.

În loc ca dificultățile să rămână între cei doi parteneri, familia sau prietenii sunt atrași în relație și devin al treilea pol al conflictului.

De exemplu, după o ceartă severă, unul dintre parteneri poate fi aproape de a decide că nu mai poate continua.

Dar dacă, imediat, familia spune:

„Ți-am spus noi! Termină odată relația!”

persoana poate începe să își apere partenerul:

„Nu este chiar atât de rău.”

„Și eu am greșit.”

„Voi nu îl cunoașteți cu adevărat.”

„Exagerați.”

Problema reală dintre cei doi trece în plan secund. În prim-plan apare conflictul dintre persoană și cei care încearcă să îi controleze decizia.

În loc să se întrebe:

„Îmi face bine această relație?”

ajunge să se întrebe:

„De ce încearcă toată lumea să îmi conducă viața?”

Relația poate fi menținută artificial de opoziția exterioară

Uneori, dacă cei doi ar fi lăsați să își trăiască relația fără intervenții constante, conflictele lor ar deveni mai vizibile.

Nu ar mai avea cui să demonstreze că relația funcționează.

Nu ar mai putea pune toate dificultățile pe seama familiei.

Nu ar mai avea un adversar comun care să îi unească.

Ar rămâne față în față cu realitatea relației:

• Cum comunică?
• Se respectă?
• Se simt în siguranță?
• Își asumă responsabilitatea?
• Pot repara conflictele?
• Au valori și nevoi compatibile?
• Există reciprocitate sau doar promisiuni?

În lipsa presiunii exterioare, relația s-ar putea autoconsuma mai repede.

Nu pentru că familia a abandonat persoana, ci pentru că partenerii nu mai au o luptă externă care să acopere problemele interne.

Opoziția poate funcționa uneori ca o schelă: ține temporar în picioare o relație care nu se poate susține singură.

Ce putem face atunci când vedem că cineva drag este într-o relație disfuncțională?

Este firesc și chiar important să oferim feedback.

Putem spune, calm și concret:

• „Observ că suferi mult în această relație.”
• „Mi se pare că se repetă aceleași conflicte și că te afectează.”
• „Mă îngrijorează felul în care ești tratat.”
• „Nu vreau să decid în locul tău, dar vreau să știi ce observ.”

Un astfel de mesaj poate fi transmis o dată sau, dacă situația o cere, reluat încă o dată.

După aceea, dacă nu există un pericol imediat, este adesea mai util să intrăm într-un fel de stand-by relațional.

Asta nu înseamnă indiferență, aprobare sau retragerea iubirii.

Înseamnă:

„Ți-am spus sincer ce observ.”

„Nu voi încerca să îți conduc viața.”

„Nu voi transforma fiecare conversație într-o campanie împotriva partenerului tău.”

„Rămân aici, iar când vei avea nevoie de sprijin, mă poți căuta.”

Persoana trebuie să știe că poate reveni fără să audă:

„Ți-am spus eu.”

„Acum te-ai convins?”

„Cum ai putut să nu mă asculți?”

Pentru cineva care încearcă să iasă dintr-o relație dificilă, rușinea poate fi deja foarte mare. Dacă anticipează judecată, reproșuri sau umilire, este posibil să se izoleze și mai mult și să rămână în relație tocmai pentru că:

nu mai simte că are unde să se întoarcă.

De aceea, rolul familiei sau al prietenilor nu este să câștige disputa, ci să păstreze deschisă o ușă.

Să poată oferi, la nevoie:

• un loc sigur;
• o conversație fără judecată;
• sprijin practic;
• consolare;
• ajutor pentru găsirea unui terapeut;
• sprijin în cazul unei despărțiri;
• protecție, dacă situația devine periculoasă.

Insistența poate deteriora relațiile pe termen lung

Când încercăm repetat să influențăm, să manipulăm sau să determinăm direcția relației altcuiva, riscăm să pierdem tocmai relația prin care am fi putut să îl ajutăm.

• Persoana se poate simți controlată, infantilizată sau lipsită de respect.
• Poate începe să ascundă conflictele.
• Poate evita familia.
• Poate întrerupe prietenii vechi.
• Poate ajunge să creadă că nimeni nu îi respectă alegerile și că singurul om care îi rămâne alături este chiar partenerul problematic.

În acest fel, presiunea celor din jur poate contribui involuntar la izolarea cuplului.

Iar izolarea îl poate face și mai greu de părăsit.

A susține nu înseamnă a controla

• Putem spune adevărul fără să îl repetăm obsesiv.
• Putem exprima îngrijorarea fără să amenințăm.
• Putem pune limite fără să condiționăm iubirea.
• Putem rămâne disponibili fără să validăm o relație disfuncțională.

Uneori, cea mai matură formă de ajutor este să spui clar ce observi, apoi să faci un pas în spate și să lași persoana să își trăiască propriul proces.

Nu îi putem obliga pe ceilalți să vadă ceea ce încă nu sunt pregătiți să vadă.

Dar putem avea grijă ca, atunci când vor vedea, să aibă unde să se întoarcă.

O precizare importantă

Această atitudine de a face un pas în spate este potrivită atunci când vorbim despre incompatibilitate, conflicte repetate sau dinamici relaționale disfuncționale, dar nu despre situații de pericol imediat.

Dacă există violență fizică, amenințări, constrângere sexuală, control sever, urmărire, izolare forțată, risc suicidar sau pericol pentru copii, simpla așteptare nu este suficientă. În astfel de situații este necesară intervenția orientată spre siguranță, sprijin specializat și, după caz, contactarea serviciilor de urgență.

În rest, putem rămâne aproape fără să invadăm.

Putem fi martori lucizi, nu regizorii relației altora.

Pentru că uneori oamenii nu ies dintr-o relație atunci când sunt împinși, ci atunci când se simt suficient de liberi și suficient de sprijiniți încât să poată vedea singuri realitatea.

contact@hipocampo.ro

Descrie-ne succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătățească și începem „munca” de acolo.