Ne afectează să fim în apropierea cuiva care suferă?

Și ce este trauma vicariantă? 👇

Care se poate manifesta când suferința bolnavului începe să schimbe profund felul în care aparținătorul vede viața, siguranța, corpul, boala, viitorul și moartea.

Și are gânduri:

„Lumea nu mai pare sigură. Corpul poate ceda oricând. Viața se poate rupe în orice moment.”

Semne posibile ale traumei vicariante la aparținător

1. Hipervigilență

Persoana este permanent atentă la semne de agravare.

Verifică respirația bolnavului.

Se sperie la orice durere nouă.

Stă cu telefonul aproape.

Nu se poate relaxa nici când lucrurile sunt stabile.

2. Gânduri catastrofice

Mintea sare rapid la scenarii grave:

„Dacă tratamentul nu merge?”

„Dacă se întâmplă ceva noaptea?”

„Dacă nu ajungem la timp?”

„Dacă rămân singur?”

3. Vinovăție cronică

Apare sentimentul că orice pauză este o trădare.

„Cum să ies la cafea când el/ea suferă?”

„Cum să mă bucur când acasă e boală?”

„Dacă mă odihnesc, înseamnă că sunt egoist?”

Aceasta este una dintre cele mai grele capcane ale aparținătorului: confundarea odihnei cu abandonul.

4. Pierderea propriei identități

Viața începe să fie organizată aproape exclusiv în jurul bolii.

Persoana nu mai știe ce îi place.

Nu mai are timp pentru prieteni.

Nu mai are proiecte proprii.

Nu mai simte că are dreptul la o viață personală.

Devine „aparținătorul”, nu mai rămâne suficient de mult „omul”.

5. Amorțire emoțională

După multă durere, psihicul poate trage obloanele.

Persoana nu mai plânge.

Nu mai reacționează.

Face lucrurile mecanic.

Pare rece, dar de fapt este suprasaturată.

Uneori amorțirea este modul psihicului de a spune:

„Nu mai pot simți totul în același timp.”

6. Iritabilitate și furie

Aparținătorul poate deveni iritabil cu bolnavul, cu familia, cu medicii, cu sine.

Poate simți furie pe boală, pe nedreptate, pe lipsa de ajutor, pe rudele care nu se implică, pe sistemul medical.

Uneori apare chiar furie față de bolnav, urmată imediat de vinovăție.

Asta nu înseamnă cruzime. Înseamnă supraîncărcare.

Un exemplu:

O femeie își îngrijește mama bolnavă de cancer.

La început este mobilizată: caută medici, face programări, citește despre tratament, o însoțește la chimioterapie.

După câteva luni, observă că nu mai doarme bine. Tresare când sună telefonul. Are nod în stomac înainte de fiecare analiză. Nu mai suportă să audă povești despre boală.

Când mama îi spune că o doare ceva, simte imediat panică.

Când iese o oră cu o prietenă, se simte vinovată.

Nu ea are cancer, dar boala mamei a început să îi organizeze sistemul nervos.

Aceasta poate fi o formă de traumă vicariantă sau de stres traumatic secundar.

Ce ajută?

1. Să recunoști că și aparținătorul are nevoie de sprijin

Aparținătorul nu este doar „cel puternic”.

Este și el o persoană expusă la stres, teamă, durere și incertitudine.

Întrebarea nu este doar:

„Cum este bolnavul?”

Ci și:

„Cum este cel care îl ține?”

2. Pauzele nu sunt abandon

Pauza este o intervenție de protecție.

Un aparținător epuizat devine mai anxios, mai iritabil, mai confuz și mai vulnerabil.

A te odihni nu înseamnă că îți pasă mai puțin.

Înseamnă că încerci să rămâi funcțional.

3. Împărțirea responsabilității

Când o singură persoană devine centrul întregii îngrijiri, riscul de epuizare crește enorm.

Ajută să existe împărțire concretă:

•cine merge la medic,

•cine cumpără medicamente,

•cine stă anumite ore,

•cine vorbește cu medicii,

•cine se ocupă de acte,

•cine oferă pauză aparținătorului principal.

Nu este suficient ca ceilalți să spună: „Spune-mi dacă ai nevoie de ceva.”

Mai util este:

„Marți stau eu două ore.”

„Eu iau rețeta.”

„Eu sun la clinică.”

„Eu fac cumpărăturile.”

4. Ritualuri de descărcare

După spital, după o consultație grea sau după o zi de îngrijire, corpul are nevoie să iasă din alarmă.

Pot ajuta:

•mersul pe jos,

•dușul cald,

•respirația lentă,

•scrisul într-un jurnal,

•o discuție cu cineva sigur,

•rugăciunea sau meditația, dacă persoana le folosește,

•câteva minute de tăcere fără telefon.

Nu trebuie să fie spectaculos. Trebuie să fie repetat.

5. Sprijin psihologic

Terapia poate ajuta aparținătorul să proceseze:

•frica de pierdere,

•furia,

•vinovăția,

•neputința,

•doliul anticipatoriu,

•limitele îngrijirii,

•conflictul dintre iubire și epuizare.

Uneori, aparținătorul nu are nevoie să fie „învățat să fie puternic”.

●Are nevoie de un loc unde să nu mai fie obligat să fie puternic.●

În însoțirea unui bolnav, trauma vicariantă poate fi înțeleasă așa:

Nu eu port boala în corp, dar trăiesc zilnic lângă frica, durerea și incertitudinea ei, iar în timp acestea încep să îmi afecteze propriul sistem emoțional.

Sau mai scurt:

Boala este a celuilalt, dar impactul ei psihic poate ajunge și în mine.

Însoțirea unui bolnav este un act de iubire, loialitate și prezență.

Dar nu trebuie romantizată până la sacrificiu total.

Aparținătorul are nevoie de pauze, limite, ajutor și spațiu emoțional.

Pentru că uneori cel care îngrijește nu cade din lipsă de iubire, ci din prea multă purtare în tăcere.

contact@hipocampo.ro

Descrie-ne succint cu ce dificultate emoțională sau psihologică te confrunți, durata, vârsta și ce anume îți dorești/ai nevoie să se îmbunătăţească și începem „munca” de acolo.